Seminţe…

ea venea dintr-o țară al cărei nume, pe drumul lung, îl uitase
spunea în schimb că de acolo răsare zilnic soarele către lume
ca o minge uriașă de foc peste păduri și țărmuri stâncoase de mare
portocaliu și uneori rece, mai ales în diminețile cețoase de iarnă
printre știmele fără chip ridicate din mlaștini și duhurile neliniștite
ale războinicilor căsăpiți brutal departe de templele de acasă

aducea în ochii negri și oblici ceva din lumina acelor răsărituri îndepărtate
și nu m-am căznit niciodată să-i caut și să-i dau vreun nume
eu însă-i spuneam că de la o vreme sunt omul-cârtiță
cel ce nu are nevoie de ochi ca să vadă minunile împuținate sau răsăritul
întrucât răsăritul și soarele, și luna, sunt descrise amănunțit înăuntrul meu
precum și apusul crepuscular îngânat în cântecele pribegilor
și-n pașii lor târșâiți aritmic prin praful drumurilor rătăcitoare,
printre pietre uriașe ivite din marea de nisip și cremene uscată a tatălui timp
în mine sunt capcanele toate, cu fălcile lor de oțel neiertător deschise,
foamea lor fiind așa de mare, atât de vastă, încât nimic nu o mai poate ostoi
și  nimeni nu le mai poate evita desăvârșit, nici chiar eu,
nici chiar ea, nici tu și niciunul dintre voi, ceilalți
însemnați pe omoplați cu fierul înroșit în jaruri îndelung, nibelungi

ea cânta la un instrument acordat în game și tonuri necunoscute
adus din acea țară străină într-o cutie făurită dintr-un lemn frumos mirositor
îmi povestise prin semne că era să o piardă peste bordul corăbiei, în ocean
și mai spunea că albastrul nu s-ar fi priceput ce corzi să ciupească
și că nu există nici măcar o vietate marină pricepută la muzică,
nici scoicile cu perle alburi și nici peștii trompetă sau valurile brizante,
cele ce se fac uneori vinovate de tragice naufragii anonime

atunci eu i-am destăinuit cel mai mare secret despre mine
și anume că eu sunt omul-ornitorinc al cărui nume adevărat nu se pronunță
pentru că nu sunt ceva anume, nici pasăre, nici fiară, nici una, nici cealaltă
iar muzica nu o pot asculta pe toată-n timpane sau în oasele sternului
și că am nevoie la răstimpuri de forța tunetului rostogolită pe ape
pe deasupra lor, către dispersii cuantice fundamentale
ciocul meu chitinos scurmă frenetic în găuri de maluri și pe sub pietre
în căutarea celor mai mici și mai neînsemnate crustacee, viermi de apă și râme
iar cântecele mele esențiale se reconstruiesc din frânturi și reflexii
ale căror înțelesuri s-au pierdut tare demult printre niște fisuri traumatice