Seminţe…

tu, se presupune că știi destule despre mine
cât sunt de ciufut uneori, volatil, inflamabil și exploziv
doar unele resturi solide vor rămâne martore ființării echivoce
deslușite parțial într-o scrisoare obscură despre sfârșitul lumilor
despre stele fistobitulante, întregi galaxii devorate lent de factorul înălțare
resimțit cât se poate de atroce la capătul unor existențe mult prea perfecte
scuipa-vor cuvinte deșănțate unii, și alții, mai ales
pe străzile pustii numai vântul va mai spulbera gunoaie
pagini scrise ilizibil despre viața unor oameni imperfect imaginați
goi pe dinăuntru, frunze-contururi diforme
ridicate-n ceruri pustii de furtună pentru totdeauna
ei sunt cei ce-și au rădăcinile adânc înfipte-n nonsensul creației primordiale
aparent involuntare, fiică vitregă a impulsului demiurgic
hazardul a vorbit atunci precum îngerul care se aștepta în orice moment să cadă
abisul fiindu-i lăcaș de veci într-o viziune pervertibilă
poate mai mult decât într-una perversă de-a dreptul
împărtășită pe la marginile creației cu cei puțini și speciali,
nebuni ce imploră inerentul, infinitul și inevitabilul
demenții palizi ai unor nopți dedicate exclusiv
unor insomnii fibrilante din care se poate presupune matematic doar
cum, unde, când și de ce, s-ar fi născut această lume