Seminţe…

hei, orbilor, strigam tare, gutural, disproporționat,
cade cerul peste voi,
iar voi sigur n-aveți suficientă coloană vertebrală să-l susțineți
și nici un pic de nisip sau ambră n-aveți în pumni,
să-i deschideți corole astfel brusc, a-ntâmpinare,
murmurând barem în gând cânturi,
osanele și ode-n metru antic de bun venit

(se-ntorc brazdele de primăvară și nasc din pământul reavăn
clopoței sonori, albi și fragili de ghiocei și de brândușe)
orbilor și surzilor și muților, balamuților
voi cele de trei ori, întreit și-nzecit multiplicate la infinit
fantome și fantoșe de mucava ale maimuțelor

albăstrește orizontul departe lăsând cețurilor pradă palida iarnă
și ciorilor negre-n măduva oaselor și-n ciocurile ascuțite, de chitină
palmele grele de apă plesnind vindicativ peste fața vântului,
încremenirea involuntară a țurțurilor
într-o istovitoare, contorsionistă, gravitațională în esență nemișcare;
prizonieri pe la streșinile afumate ale caselor joase,
de zvârcolirile fumului gros, negru sau gri evandând disperat de prin hornuri
zloata persista  semiînghețată, murdară, proprie unei zile de februarie stoarsă de vlagă
până la-nserarea cu tentă organică, prematură, aidoma unei nașteri incerte,
o fugă spre noaptea eternă a tuturor luminilor unor stele desființate cu tot dinadinsul

se-ndreptau ecou nefast către mine sunetele sterpe ale bastoanelor albe
izbite brownian de caldarâm
ochelarii fumurii precum cei ai sudorilor de cazane de prin uzinele obscure
reflectă fără speranță absolut orice tentativă, oricât de timidă, de iluminație
vouă nu vă trebuie lumină și nici căldură, nu v-au trebuit niciodată
ce să faceți cu ea  în galeriile voastre adânci și oblic îndreptate spre egocentru,
săpate în inima goală a deznădejdii și-n creierul diafan și flasc
al unor megaliți condamnați la cea mai lentă și mai absurdă destrămare?

voi sunteți frații și surorile cârtițelor și șobolanilor fără blană, de galerie,
mame surogat și tați formali ce-și leapădă la-ntâmplare sămânța putredă
veniți și nu luați lumină, nu luați, vă zic