Seminţe…

timpul ăsta are senzația că eu sunt deșertul său
și că-și poate permite oricând să-mi spulbere nisipurile dunelor mele
carnea fragilă de pe oase, ochii din orbite, poverile de pe umeri,
istovitoarele căderi
așa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
el îmi propune alunecări continue spre văile unor vieți
trecute demult într-un asfințit permanent
în care soarele orb doar își amintește cu greu despre lumină
și despre magica ei desfacere-n culori
nici vorbă de violet, de purpuriu sau de roz, nici vorbă de nuanțe
aici se povestește-n crepuscul pe la focuri reci, înalte ca niște ruguri,
numai despre noaptea ce stă amăgitor să vină de la-nceputuri
și nu mai vine, niciodată, nici măcar o singură dată

tu mai apari din când în când pe la ferestre cu geamuri înalte,
înfășurate-n arcade gotice, triste și mate
ce aparțineau unui castel de nisip
clădit astă vară-n joacă departe, dincolo de mare,
pe care, din nefericire, nu o văd
o intuiesc totuși cumva, ca pe o străfulgerare
prin furtuna cumplită
ce a venit de astă dată, surprinzător, de la Sud
împrăștiind pe țărmuri cadavre de sargase
și ultimele fragmente ale unui naufragiu tacit și personal
pe care ieri nimeni nu l-ar fi bănuit
pentru că, de cele mai multe ori,
nimicul se întoarce-n sine pentru totdeauna