Seminţe…

Ziua debutase așa cum debutează cele mai multe zile ale mele din cursul unei săptămâni care, aparent, nu iese cu nimic din tiparele atât de prolifice ale obișnuitului. Dimineața, trezitul devreme îmi provoacă de când mă știu fiori ciudați pe șira spinării, uneori sub impulsuri ce-și au obârșia de netăgăduit în visele mai tot timpul ciudate, mai tot timpul legate cumva în mod subtil de o existență secundară cu izuri de univers paralel, tare îndepărtat și de nedorit descifrabil. Nici chiar dușul cu apa mai mult rece nu are forță întotdeauna să îndepărteze de pe piele și din mintea încă încețoșată senzația de apartenență la o altă dimensiune. Clipele următoare reușesc totuși să se transforme treptat din confuze în difuze, din incerte în concrete, tranzitând pe repede-înainte cele aproape două ore de pregătiri matinale exagerate, ce-și au ca liant cafeaua aromată, scurtă și neagră dată de dușcă aidoma unei băuturi spirtoase, tare și incoloră, și ca mai toate bunătățile și excesele culinare și bahice, de la o vreme interzise.
Plec în sfârșit la birou inundat prin fereastra mașinii de un soare mai cald decât de obicei în perioada aceasta a anului. Tocmai a început toamna calendaristic vorbind, numai că unii, îndrăgostiți iremediabil de vara scursă aproape printre degete asemenea nisipului foarte fin, socotesc  zilele prea calde drept 32, 33, 34… August. Poate că ei au dreptate și eu n-am și nici calendarul în fixația lui nu are, poate că-i încă vară dacă asta vrei să simți, dacă asta vrei să crezi sau să speri, și poate că marea este încă aproape, caldă, vălurind lin la țărmuri ape albastre ce leagănă ca-ntru-n cântec tainic al somnului picotit barcazuri vechi din lemn crăpat de pin.
Nu știu în schimb ce cred castanii aliniați că niște gărzi de onoare permanente pe bulevardele principale ale orașului. Sincer, nu știu ce cred, pentru că unii dintre ei-cei mai tineri-au înflorit pentru a doua oară anul acesta, fără să le pese prea mult dacă momentul este unul oportun, dacă-i anotimpul potrivit, sau dacă aceste flori ciorchinate vor deveni vreodată castane. Ei bine, nu, lor, castanilor, nu le pasă! Ei pur și simplu au înflorit.
Ba mai mult, chiar și câțiva castani mai în vârstă și teoretic mai buni cunoscători ai firii au vrut să experimenteze această a doua tinerețe și, pe ramurile ce deja purtau rodul înghimpat și rotund al firescului, au avut tupeul să așeze câteva tridimensionale macrameuri albe brodate în grabă, de parcă ar fi niște mirese nevirgine, aflate spontan, aproape fără să-și fi dat consimțământul, la a nu știu câta cununie.
Trece ziua aproape pe nesimțite, se scurge inexorabil și lichid, ca o apă transformată în oglinda timpului cu sens unic, ce se consumă cronofag și nefiresc pe sine. Lucrurile se amestecă între ele brutal, cu bune și rele, cu vrute și nevrute. Telefoanele sună apucate parcă de turbare, tastele clănțăne neîncetat sub isonul de aprod abțiguit al șoarecului de plastic; frâne bruște, claxoane stridente, înjurături, camioane parcate de-a curmezișul în locuri dintre cele mai nebănuite și mai neoportune. Trenul șuieră și el pe sub poduri căutându-și cu disperare obișnuita lui uniune abstractă cu orizontul. Orașul este cuprins parcă de nebunie și totuși astăzi nu este o zi specială care să explice în vreun fel demența cu izuri paroxistice resimțită din ce în ce mai accentuat.
Poate că ai îmbătrânit, răsună un gând cu reverberații de ecouri multiple înăuntru, chiar în spațiul acela special pe care se chinuie mulți înțelepți și de prea mult timp să-l definească cu puțini sorți de izbândă; poate că ai îmbătrânit și ai vrea să te retragi către locuri mai puțin sau chiar deloc umblate, către pădurile joase alcătuite din arbori diformi cu frunze cerate și ascuțite, crescuți aproape miraculos dintre pietrele fierbinți și din nisipurile mișcătoare ale deșerturilor tale, în care doar vântul unduie și-și spune poveștile mai degrabă triste într-un dialect obscur, înțeles de foarte puțini.
Da, poate ca am îmbătrânit și poate că a venit vremea să mă retrag undeva, departe de lumea aceasta dezlănțuită, dezlegată inexplicabil de ceea ce ar fi trebuit totuși să o mențină într-un oarecare echilibru, fie el și precar, fie el și temporar, efemer și instabil.
Piața principală a orașului suferă la fel de mult de sindromul haosului oarecum temperat în care evenimentele, interacțiunile, relaționismul de forme dintre cele mai diverse, par totuși să aibă o oarecare noimă și nu mă surprinde viermuiala specifică a orei de după-amiază când, programați să execute un anumit ritual mai degrabă formal, oamenii se năpustesc cuprinși de foamea ancestrală a pântecului care nu poate fi trecut cu vederea, nu poate fi ignorant și nici păcălit cu ceva subțire și nesățios cum ar fi o grisină, o banană, sau câțiva biscuiți. Nu, el trebuie hrănit strașnic cu carne grasă de porc și cartofi prăjiți până la rumenire în untură topită provenind tot de la același râmător, domesticit din fericire pentru îndestularea unora dintre popoarele nemulsumane și neiudaice.
Ne întorceam și noi din piață cu ceva sacoșe ce atârnă din mâinile cu degete învinețite din pricina greutății, ocolind parcul vechii biserici pe străduța pavată mai demult cu pietre artificiale, aflate acum într-o avansată stare de descompunere pseudogeologică.
În față, la nici doi metri, trei copilași merg cu pași mărunți și vioi însoțiți de un tată acaparat întru totul de smartphone-ul personal. Părintele nu vede ce fac și nici nu aude ce-și spun copiii, vizibil deranjat de razele soarelui de toamnă reflectate involuntar în ecranul telefonului.
Grupul de copii este alcătuit din doi băieței de trei ani și jumătate și o fetiță de patru anișori care ține cu grijă la subțioară o păpușă din pluș lățos și alb ce trebuie să aibe mare importanță și un rol deosebit în colecția ei de jucării. Pentru că știm cu toții, sau ar trebui să știm că ele, jucăriile, sunt poate cei mai apropiați prieteni și tovarăși de viață ai copiilor. Jucăriile sunt numai niște simple obiecte doar în ochii acelor părinți cu pretenții absurde de adulți, ce au uitat cu desăvârșire propria lor copilărie, faptul că vin de acolo și nu se mai pot reîntoarce orice ar face.
Copiii împart cu jucăriile lor tainele și preocupările vârstei, vorbesc cu ele într-o limbă total străină celorlalți, alcătuită mai mult din semne, gângureli și gânduri decât din cuvinte, împart cu ele hrana și iubirea celorlalți, chiar dacă bucățile de pișcot și resturile de măr ionatan sfârșesc pe covor, spre imensa fericire a cohortelor de acarieni invizibili și omniprezenți, sau în burta monstrului fioros ce soarbe cu nesaț praful și alte resturi minuscule de pe parchet și de prin colțurile cele mai îndepărtate ale camerei, condamnând la periodică înfometare populațiile acariene amintite mai sus.
Unul dintre băieței mărturisea tovarășilor de drum că jucăria lui preferată se stricase și că tare mult și-ar fi dorit să dobândească una nouă, la fel de frumoasă și de colorată, sau poate mai frumoasă și mai colorată. Nu am înțeles despre ce jucărie era vorba, am înțeles doar că jucăria cu pricina era una dintre cele mai speciale și că nu se găsea de cumpărat de oriunde. Nici măcar nu s-ar fi cuvenit să fie cumpărată de oriunde, întrucât ea, jucăria, devenise a lui într-un moment aparte și într-un loc neobișnuit, nu oricum și nu oriunde, iar aceste caracteristici creau în jurul obiectului o aură nemaintâlnită la jucăriile celelalte. Jucăria lui căpătase în locul și la timpul potrivit proprietăți magice, însușiri nemaipomenite și extraordinare, dincolo de fragilitatea evidentă ce dusese într-un final la imposibilitatea de a mai fi folosită.
Copilul știa că trebuie să aștepte pentru ca acel moment cu totul special în care să redevină fericitul posesor al unei noi jucarii să se repete, spera din tot sufletul acest lucru, intuia cumva că trebuie să se întâmple asta, chiar dacă în mintea lui fragedă zilele, lunile și anii încă nu aveau nume, nici început și nici sfârșit, deci durata, iar timpul era doar ceva despre care știa că adulții nu-l prea au, pentru că îi auzea destul de des spunându-și unii altora și chiar și lui “nu am timp acum, dragă…”
Mi-am dat seama că între cei trei copii există totuși unul care începuse să înțeleagă cam în ce fel se petrec anumite lucruri pe lumea asta și mai ales când.
Fetița aflată la dreapta celor doi băieței, al căror nume îmi va rămâne de-a pururi necunoscut, își întoarce capul către cei doi companioni și rostește peltic și sentențios:
“Dădaica începe abia la anul, de ziua ta”
Noi ne-am văzut apoi de drum înainte, repetând obsesiv cuvintele fetiței până când, la un moment dat, a trebuit să aștern pe hârtie rândurile de față, pentru că începeam așa cum se întâmplă de obicei, încet, încet, să uităm.