Seminţe…

nu, nu, lasă, mai bine tac
oricum, aș fi vrut să-ți cânt ceva trist despre toamnă
și despre frunzele strălucitor de galbene din frasini
plouă aspru, tăcut, dinspre sud, vezi?
și-s ude toate și-s reci când le atingi
cu degete lungi, străvezii,
de silfidă rătăcită-n păduri fantaste
inventate de mine-n nopțile lungi
atunci când somnul refuza să-mi fie de nădejde tovarăș
și-mpărțeam întunericul tot invariabil la unu

aș fi vrut să-ți mai cânt despre lumi îndepărtate,
despre planete roșii orbitând fără speranță supernove,
pitice albe sau pulsari muribunzi,
despre nebuloasa Andromeda și marele nor al lui Magellan
dar nu, lasă, mai bine tac
tu m-ai vrut întotdeauna cu picioarele pe pământ
înțelenit cu rădăcini viguroase de stâncile și de munții lui,
acoperind cu brațele noduroase desfăcute în ramuri sau aripi
vastele suprafețe ale deșerturilor fraterne
și-ntinderea nestatornică, oglindind doar chipul meu șters,
a unor oceane de apă sărată, altfel de necuprins

numai buzele mi se mișcă într-un cântec mut
al cărui refren nu se repetă niciodată
picăturile de apă se urmăresc înverșunat, frenetic
pe sticla geamului în jos
plouă aspru, tăcut, dinspre sud și-mi închipui că vezi
cum amurgul monocrom cuprinde orașul
și-l transformă treptat într-o poveste de demult
ce ne spune că ea îl așteaptă pe el, cu șalul de lânâ
aruncat neglijent pe umerii plăpânzi, goi și rotunzi,
în odaia de la mansardă doar cu samovarul aprins
ce bolborosește-n barba-i veche de aramă
metalice descântece fierbinți și vrăji de neînțeles