Seminţe…

(se sparg uneori nopțile în bucăți fragile de sticlă
și-n mii, nenumărate cioburi de forme bizare
nu mai sunt orele calme, nu mai curg apele clar în tipare
scapăr scântei palide și lumini, focuri înghețate ce se aprind
translucid
din cremene și oțel, implantat perfid prin amnare,
visul tremură, se propagă avid în unde mieroase de ambră
nu știu cum și nici dacă vom ajunge cândva, prieteni de peste mări,
la o iluzorie și-ndepărtată, volatil-efemeră Alhambră)

împungeam cu degetul făcut suliță toate rănile voastre,
cele din care puroiul se scurgea ca un râu murdar,
până când, la urmă, sângele curat ieșea la iveală
și-mi strigați voi, mie,
câine ce nu ai milă, vârcolacule, vampirule însetat,
țintindu-mi inima cu cele mai ascuțite țepușe de lemn, fier
sau os, smuls direct din tibiile voatre împuținate și slăbite
nimeni nu părea să vadă că dintre norii grei și gri
lumina se ivea din ce în ce mai firavă, pregătindu-ne de toamnă,
neregăsindu-se de la o vreme în esența și-n umbra cuvântului obișnuit

nimeni nu mai asculta cu urechea lipită de pământ
cum galopul cailor pierduți prin câmpiile nesfârșite
se estompează spre seară, contopit cu asfințitul
sau cu răsăritul iminent ce vine după noapte, în zori
atunci când și păsările prind a se ridica în văzduhuri
filtrând printre penele aurii ale aripilor
aerul respirărilor noastre cele mai profunde
îmi șopteați cu teamă numele meu de lup flămând și sălbatic,
în cale-mi pregăteați capcane fioroase
ale căror fălci hulpave scânceau neunse
în așteptarea unui deznodământ oarecare
voi nu știați că eu nu-mi mai pustiam urletul fără-ncetare,
prins cu un fir nevăzut de o lună plină și vrăjitoare
din care-mi făcusem ascunziș până la neîntunecare