Seminţe…

citeam, citeam, citeam, zilele nu se mai deosebeau între ele
nici nopțile al căror întuneric scînteia pe alocuri aiuritor,
totul în jur mirosea a cerneală tipografică, mîinile, părul, sprîncenele,
respirația întretăiată și buzele cu gust de celuloză și creion chimic,
chiar acele buze palide pe care dinții le sfîșiau feroce uneori
însîngerîndu-le din adîncă și pătimașă frustrare,
atunci cînd somnul și neputința dădeau tîrcoale vicleni,
încercînd zadarnic la porțile unei temporare, insurmontabile desființări

literele deveniseră furnici negre desfășurate-n cohorte incomensurabile,
păreau că se mișcă haotic, că se amestecă doar pentru a mă pune-n dificultate,
angoasa acută și groasă ca o pătură de nori vechi și gri
se așternea mut peste vîrfurile copacilor, peste probabile inflorescențe
ale căror desfaceri descriau parabole-n curcubeie de-a dreptul transparente și doar intuite

sensurile dispăruseră pe rînd în păienjenișul privirilor piezișe,
iar înțelesurile se-ndepărtau în grupuri eterogene către orizonturi flasce
totul urma să fie transpus în alb pur, mătăsos și nevinovat
așa cum, de obicei, ninge prima dată-n octombrie
rece și neașteptat, cu mâini și fețe strînse de ger aspru și de gheață
peste paginile de acum pustiite,
peste spațiul vid și trist al unor cîmpii imaginate intens și definitiv

aveam senzația că se aplică consecvent teoria mulțimilor absolut vide,
că timpul capătă pe alocuri nuanțe ruginii, ca și cum ar fi obosit așteptînd
ceva ce nu avea să se mai repete, poate, niciodată
prin plete întîlneam din ce în ce mai des palide umbre, false arome arabe și semne baroce,
fațadele templelor dedicate tern unor zeități imposibile, stranii, nebune și deviante
iar ochii, ei bine, ochii, ei singuri sclipeau în nelumina fadă
aidoma unor ruguri imense aprinse din întîmplare de albastre fulgere-n ceață