Seminţe…

(către Adisan)

fluieram în pustiu, iar tu ai auzit de la răsărit și-ai venit
aprindeam cum am mai spus odinioară
din găteje câte-un foc mic
mai ales seara, când frigul timpului îmi cuprindea oasele
de acum bătrâne și noduroase precum copacii
precum constelațiile și apusurile
precum stâncile roase de vânturi pe la toate colțurile sfâșierilor
tu ai văzut fumul înălțându-se în văzduhuri
drept ca un axis mundi al efemerităților din care am fost alcătuiți mai demult
te chemasem de departe să-ți arăt doar,
nu să-ți spun prin cuvinte încă neinventate de ce, sau cum, sau când
pentru că nici eu nu știam de ce, sau cum, sau când

apoi am pornit,
apoi am pornit pelerini prin deșert
ne-au bătut vânturile sălbăticite peste fețe, peste gură, peste dosul mâinilor
până la vene, până la sânge, până la os, până la neom,
până la desființare, până la neînfrânare, până la asumare
și-am fost liberi și aproape demni, și aproape poeți
reînființati cândva din te miri ce

într-un târziu, neobișnuit popas am făcut la marginea unui drum căruia nu i se vedea capătul
și-am înfipt un țap în proțap
și-un burduf de vin vechi de Chios am destupat
pentru că ne era foame și sete ne era, și ne era durere
și ne era
atunci am înfulecat bucățile fierbinți de carne cioplite cu sabia,
am băut cu nesaț vinul gros ca un sânge prelins prin bărbile sure
și-am râs fără opreliști,
am râs cu aceleași lacrimi ale plânsului
de se zdruncinau din temelii zările, de se prăvăleau de pe coline pietrele
încordate-n dârzenia lor, în rotunjimea lor pururea rostogolitoare

știam amândoi că deșertul nu ne-a fost niciodată departe
că ne va aștepta oricum și oricât
pe fiecare dintre noi într-o pustnicie stranie și atotcuprinzătoare
tu clădiseși deja din lut și surcele o colibă fără de acoperiș
și fără vatră, doar cu un pat de pietre dosit într-un colț
pentru că tu iubeai șfichiuirile de bici ale ploilor de toamnă târzie pe piele
și tremurul frunzei în colțurile estice ale ochilor întredeschiși, neașteptând
printre stele îți purtai visul nemărginit pentru că rar mai aveai somn
tu erai însingurat de bunăvoie și fără teama vreunui îngheț intempestiv
clocoteau în tine văpăi și urlete mute reverberau din genuni
îndepărtându-te te apropiai și mai mult, și mai mult