Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
Crez poetic
Despre poeti, numai de bine.(Nichita Stanescu)
Poetul înţelege tăcerea, de aceea are dorinţa ascunsă de a comunica doar prin necuvintele poeziei. Prin poezia sa el ajută oamenii sa se vindece de uitare, să rememoreze fericirea de rai, zborul , linistirea, să audă cantecul naturii, plansul si vaietul oraselor, sa iubeasca lumina pana la prefacerea lor in sange si censa, si mai departe in suflete pasare. Dupa ce poetul va fi reuşit să înfăptuiască acestea, daca poetul nu va fi murit mai inainte, daca nu se va fi ratacit pe cale, daca nu si- a pierdut el insusi afectat de necredinta celorlalti speranta, atunci batranul poet va intelege ca vocatia lui a fost de sfant si ca viata lui nu a fost decat un preambul, poartă spre ceea ce ar fi putut sa fie, ca a cochetat cu adevarul, că necuvintele la randul lor trebuie inlocuite cu cuvantul pur al rugaciunii. Începand cu acest punct pe linia timpului sau personal poetul nu va mai scrie, poetul nu va mai vorbi, poetul nu se va mai arata decat in nalucirile unora pe cate un ţărm pustiu sau în vreo pestera de munte. Cu toate acestea, niciodata poetul nu va deveni sfant. Şi atunci, imi rad de mine si de noi si imi zic: avem nevoie de sfinti poeti, nu de poeti cu vocatie de sfant.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")
Poetul nu este altceva decat un preambul al infaptuirii pacatului, el il simte, il adulmeca precum un caine, si-l arata celorlalti, traind fiecare secunda a acestuia la intensitati nebanuite de catre profani.
Departe de a fi un sfant el este pacatosul suprem, numai astfel reuseste sa simta lumea iar atunci cand nu poate fi direct conectat la sursa interna a pacatului, incearca sa-l intuiasca, sa si-l imagineze si-l transpune intr-o traire mimata, imaginativa mai complexa uneori decat trairea directa, impartasind.
Nu avem nevoie de poeti sfinti,avem nevoie de poeti pacatosi, traitori adevarati, lupi sfasiind carnea timida a trecatorului neavizat, carnasieri invadatori ai lipsei de imaginatie, comtemplatori activi, integrati in mod firesc in realitatile purulente, luptatori cu experienta caliti in focul creatiei, cunoscatori ai durerilor profunde si transcendenti ai sentimentului de frica, modelati de durere si tranformarea acesteia in placere. Poetul poarta in mana dreapta pana si-n mana stanga pumnalul transformat in metafora si deseori si-l infige in propriul piept astfel incat, din cand in cand, din timp in timp, sa se simta pe sine viu si crud si sensibil la durere.
Poetul este trecatorul atent la decor si la schimbarile sale, transpus in jocul de aur al sunetului, al rezonantei, el jucand in rolul gongului iar celelalte in rolul maciucii…
Poetul poate sa fie si trebuie sa fie atent si pervers dar nepervertibil, el trebuie sa guste din toate si sa aleaga in felul sau propriu, prin propriul sau filtru prin propriul sau alambic sa distileze esente…
Poetul cauta intunecarea caci numai astfel lumina se va releva din aceasta, el stie ca numai lumina inseamna orbire, ca numai fericire inseamna moarte, ca numai contrariile contin samanta creatiei.