Seminţe…

coarda vibra zumzăind aproape imperceptibil  lângă urechea mea dreaptă
cele trei degete se învinețiseră amorțind dureros
și nu-mi puteam explica cum de venise așa de repede toamna
oasele falangelor scrâșneau ca-ntr-o morișcă cuprinsă de rugină,
nefolosită vreme îndelungată, uitată-n apele unor mări sărate
precum lacrimile uitate-n ochi, neplânse, neevaporate,
neexplorate-n durerea sau poate fericirea lor atotcuprinzătoare;
mușchii înțepeniți ai mâinilor și pielea și sângele zvâcnind în tâmple,
și-n altarele templelor în care încă se mai practică sacrificii umane
eu întregul și neîntregitul,
cel aidoma unei săgeți cu vârful despicat în trei lame fioros de tăioase
prelungit cu lemnul rotund de pin îndreptat la flacăra nestinsă a stelelor de dimineață,
perpelit la foc mic prin cine știe câte popasuri nomade,
eu, cel încercat în zborurile demente, șuierătoare și aproape sinucigașe
înveșmântat doar cu cele trei pene de pasărea paradisului uneori involuntar,
așezate destinic în unghiuri egale de o sută douăzeci de grade,
eram îndemnat de voci stridente să eliberez brusc vectorul unei iminente dispariții

ciuta se oprise în fața mea  doar la câțiva pași
ochii ei limpezi și negri priveau dintr-o parte orizontul unei înserări premature
liniat inexact în fâșii tremurătoare de violet sfâșiat și roz purpuriu,
învârstat pe alocuri de un soi de albastru ciudat, roșiatic, însângerat
ce parcă nu venea din lumea asta a noastră
prin fața ochilor mei se derulau deja imaginile unor scene grotești de ospăț carnivor,
dinți îngălbeniți de excese, dezvelite gingii murdare, putrede și rupte
carnea friptă-n țepușe de fier ruginit,  învârtindu-se deasupra unor paturi de jar
desprinse din imaginativul bizar al propriilor torturi necesare
zmulgeați cu mușcături animalice hălci întregi de carne de pe oase,
grăsimea fierbinte se scurgea ca o blasfemie pe bărbiile proeminente,
rânjetele obscene și tâmpe însoțeau fiecare înghițitură, spălată-n gâtlejurile nesățioase
de nenumăratele carafe de vin aspru, roșu și acru stors cu picioarele
din strugurii unor vițe sălbatice, crescute la întâmplare pe niște dealuri, departe

arcul din lemn nobil de tisă coboară încetișor către pământ
încordarea intensă din brațe și umeri dispare absorbită lent de liniștea înnoptării
din vârful săgeții doar picăturile de apă condensată pe oțeluri din aerul rece
se scurg una câte una pe firele de iarbă de acuma uscate
- jertfe lichide, incolore, consacrate unor zei ai însetării continuue, firavi și necunoscuți
într-un șir fără sfârșit de absolviri succesive simt cum în spatele meu
un alt arc făurit din nu știu ce lemn, coboară la rându-i destins
și știu sigur, fără urmă de tăgadă, că absolut toți ceilalți arcași
își îndeasă-n tolbele iscusit făurite săgețile destinate-n dominouri eterne
unor potențiale și deocamdată evitate desființări