Seminţe…

depeşă alergătorului de cursă lungă (se adresează lui Adisan)

stau câteodată şi mă întreb, prietene
dacă tu mai locuieşti cumva într-o alergare

nu mai ştiu nimic despre tine de la o vreme
iar vremea noastră se apropie şi se îndepărtează
de sinele nostru lin plutitor ca o luntre, sublim,
absolut la-ntâmplare

dincoace expirăm extatic, dincolo inspirăm profund
aerul tare al unor înălţimi intangibile,
percepute doar prin miraculoasele căderi în gol
de-a dreptul tulburător,
alunecări incontrolabile provocate, tulburătoare

copacii de peste drum au început alăltăieri seară
să facă semne cu ramurile aproape goale
indicându-mi un nord teoretic, imprecis
şi înălţările păsărilor subţiri, albe,
absorbite-ntr-un alt timp străin
de mult-prea-înalt şi de mult-prea-albastru
−o cu totul altă culoare

ele, păsările, sunt străbătute-n zborul lor oblic
de săgeţile oţeloase ale îndepărtărilor infinit concentrice,
alcătuite, nu-ţi fie chiar de mirare,
din gândurile noastre cotropitoare,
fremătătoare
din petalele unor flori exotice uscate uneori prematur,
din ascuţirile razelor unui singur apus trecător,
de lună plină sau poate, de soare ameţitor, orbitor,
iluminări incandescente, orbitoare, ameţitoare

versul tău răsunător prietene, acum tace,
ascuns vremelnic printre prefacerile unor vise stranii
despre începuturile subite sau despre mare,
despre nisipurile umede, calde, înşelătoare
străbătute haotic de la un capăt la altul
de făpturi desprinse probabil din propria lor alergare