Seminţe…

Dricarul
Calul cu o singur potcoava
Nu duc lipsa de lucru. Chiar daca trebuie sa vin cu un dric alb pentru nunti si botezuri, nu am probleme. Am un dric vopsit alb pe dinauntru si negru pe dinafara. Calul meu stie cum sa-l intoarca pe dos. Cand crede el de cuviinta o ia inapoi si intra in dric de-a-ndaratelea si iese cu el pe dos, de partea cealalta, alb si imaculat. Geamuri? La ce le trebuie mortilor geamuri…
Munca mea este pe langa cimitirul de idei. Acest cimitir este deosebit prin aceea ca toti avem numele in el, este un loc pentru fiecare, chiar si pentru cei nenascuti inca. Ca dricar am avut dreptul sa imi aleg prima cripta de la intrare, care are si vestibul in care imi beau ceaiul.
Acest cimitir este parcelat de caile batute si parasite, fiecare cale terminandu-se intr-o anume cripta care ii da si numele. Sunt cripte ca “nu am idee”, fiind cea mai mare, sau “mi se pare ca”, a doua ca marime, si intre ele este cripta “numai Dumnezeu stie”.
Este trist mai ales cand trebuie sa ingropi ideile de vii. Le primesc gata pecetluite, si le simt rasucindu-se in racle, desi sunt facute inadins fara capac, pentru rude si prieteni sa vada si sa planga, dar ei mai mult se bucura de o idee defuncta.
Ieri am avut o ingropare deosebita. Sicriul era prea mic sa cuprinda ideea muribunda, pentru ca atat este voie sa faci un sicriu, si ideatiile atarnau pe dinafara, ca jocurile de lumini la pomul de Craciun. Inca misca, inca rostea fraze neintelese. Alaiul de rude ce o insoteau, care vor fi viitoare idei defuncte, isi plangeau mai mult soarta lor, inganand cuvintele muribundei, insotite de aprobari, “asa e”, “nu se putea altfel”, “exceptia intareste regula”, “soarta asta ne asteapta pe toti”. Litania a continuat mult dupa terminarea slujbei, iar cripta era inca plina dupa miezul noptii. Regula este sa inchidem cripta dupa trei zile, timp in care mai au timp sa vina rude in vizita. Banuiesc ca vor ramane si vor inchide cripta peste ei.

Cand duc ideile pe ultimul lor drum, intotdeauna trebuie sa port ochelarii negri, de orb. Nu am voie sa intorc capul inspre sicriu, altfel stralucirea ideii muribunde, sau intunecimea ei, ma poate orbi sau sminti. Cand am inceput aceasta slujba nu am stiut de restrictia asta, si ma miram intotdeauna de ce o idee cand moare arata la fel de stralucita ca la nastere. Era pacat sa se intample asta, gandeam, uite, daca s-a gasit un loc in care sa incapem toti cu criptele ideilor noastre, de ce nu s-ar gasi un loc in care sa incapa toate ideile cu criptele noastre. Stim sa spunem ca “istoria se repeta”, deci ca ideile revin, stim ca ideile sunt nemuritoare si noi suntem cei muritori. De ce le ingropam atunci?
Erau idei de tinerete. Eram, oricum, in pragul smintirii. Incepusem sa simpatizez cu fiecare idee ingropata, imi faceam planuri sa iau o idee si sa-i bat calea, fie ce o fi, si sa nu o las sa incheie intr-o cripta, cu nume de “imi inchipuiam ca”. Gandeam ca salvarea unei idei va elibera toate ideile din cimitir.
Incepusem sa-mi iubesc munca. Ma simteam un colectionar de idei stralucite de care nu mai are nevoie nimeni si, tocmai de aceea, nimeni nu ar fi dorit sa le intineze prospetimea si stralucirea cu ultimile imbunatatiri. Toate acestea pana intr-o zi cand ma indragostisem cu adevarat de o idee muribunda. Se spune ca ideile prind viata cand le privesti, si voiam sa o privesc pana se ridica, as fi dus-o de mana in vestibulul meu, numai noi doi, am fi impartit ceaiul si clipele o eternitate.
Mastera cimitirului m-a cautat peste tot, si a trebuit sa ma taraie afara din cripta de curcubeu. Ma agatam disperat de sicriul ei dar a chemat ajutoarele, si m-au scos balbaind cuvinte neintelese.
“Nu trebuie sa privesti ideile, nu este in puterea noastra sa le intelegem, de aceea mor. Ia ochelarii acestei negri, de orb, eu nu mai am nevoie de ei, nu mai sunt bocitoare de idei. Ei or sa te fereasca de stralucirea sau intunecimea lor. Nu te ingriji de drum, calul tau va sti sa te duca. Tine minte, si intunecimea este la fel de neinteles, ca acea divinatie muribunda care era sa te suga in sicriul ei. Iti urez noroc, ca vei avea mare nevoie.”
Mi-a placut ingrijorarea ei pentru mine, dar lucrurile pareau sa se aseze singure pe un fagas anumit. Mai ales ca aveam de facut si botezuri. Cand porneam nu aveam idee ce ma asteapta. Dar calul meu stia, nu am inteles niciodata cum, si imi dadea de stire cand avea de gand sa intoarca dricul pe dos, sforaia, si atunci ma schimbam si eu in alb sau negru, dupa imprejurari. Cele mai frumoase botezuri erau ale ideilor nou nascute in case de idei incetatenite, asezate, consacrate, cu toca pe cap.
In cele mai simple cazuri ideile sunt botezate de cele de-o seama, rude si prieteni. Acestea sunt atat de prolifice incat ideile noi apar ca ciupercile, insa putine ajung sa fie botezate. Este trist sa ingropi idei nascute moarte. Calul meu are mai mult de lucru, trebuind sa intoarca dricul pe dos, alb, negru, alb, negru. Pentru mine este usor, anteriul meu are doua fete, una alba si una neagra.
Am fost intrebat daca ingrop mai mult decat botez. Intai, ca sunt dricar. Botezurile si nuntile mi s-au cerut mai tarziu, deci s-ar parea ca sunt mai putine. Bunul simt insa, ne spune, ca nu poti ingropa ce nu s-a nascut. Inteleg doar ca, poate, nu toate ideile sunt botezate, dar toate sunt ingropate.
In ultima vreme se pare ca nu mai avem nevoie de idei, nu avem rabdare sa le lasam sa moara singure. Ne grabim sa le ingropam de vii. Toate ideile noi au o viata asa de scurta.
Si calul meu stie aceasta. Tot nu am aflat de unde stie.

tin