Seminţe…

Toată lumea îl strigă așa, pînă și școlarii din clasele primare traversînd în grabă strada, vînzătoarele grăsuțe, rubiconde și apretate de la brutărie și băiatul gîngav ce slujea cu jumătate de normă la benzinăria lui Mr. Smith Arindale. Cealaltă jumătate de zi băiatul plin de coșuri și pistrui și-o petrecea scotocind prin rufărie intimă, parfumată de damă, la o spălătorie de lux din Soho.
-Bună dimineața, Blow Job!
Uneori, destul de rar, răspundea ceva mormăind în barba mare, albă și deasă, ca a unui Moș Crăciun. De altfel, în preajma sărbătorilor de iarnă, cîștiga cîteva lire împrumutîndu-și bătrînețile, costumul roșu, vechi și peticit și burta voluminoasă celor ce doreau cu tot dinadinsul să-și recheme dintr-o copilărie, nu se știe cît de fericită, cîteva emoții vetuste, netrăite niciodată pînă la capăt.
Alteori însă, nu spunea nimic, iar dacă nu l-ai fi cunoscut, ai fi crezut că-i surd, sau doar ursuz și nepoliticos. Își ridica gulerele paltonului uzat, a cărui față fusese întoarsă de nenumărate ori, peste urechile clăpăuge și peste obrajii țepoși și-și vedea mai departe de drumul lui.
Lumea spunea ca Blow Job luptase o vreme în ultimul război; că acolo, într-o noapte pe cînd plutonul lui traversa o bucată de cîmp minat, călcase pe o mină antipersonal, iar aceasta din nu se știe ce pricină, nu explodase. A trebuit ca soldatul să stea cu piciorul pe mina aclanșată pînă spre dimineață, când au sosit doi geniști specializați în dezamorsarea minelor antipersonal, drăgălașele booby trap, creatoare pe banda rulantă de invalizi, orfani și văduve. Cu ajutorul lor el a reușit să plece, dar cei doi geniști au fost grav răniți. Unul dintre ei a rămas fără o mînă, celălalt fără ochiul stâng. “Ce să-i faci, așa-i la război, nu se poate fără victime, fără pierderi, nu se-ntorc toți, noi am avut noroc.’’ Asta-și spuneau în șoaptă, încercând timid să se consoleze, cei doi geniști unul altuia în salonul spitalului de campanie, după vreo două luni de la incident.
Atunci s-a apucat definitiv de băutură și a albit pe jumătate Blow Job. Tot atunci și-a căpătat și noul nume. Unul dintre camarazii săi, un welsh hîtru din Cardiff, i-a strigat rînjind cu dinți strîmbi, puțini și-ngălbeniți de tutunul de proastă calitate, pe care-l mesteca fără-ncetare:
-Pesemne ca ai avut parte de un blow job dis de dimineață, de n-a explodat nenorocita de mină! You bloody lucky bastard!!!
Băutura și-o procura singur. Vindea efecte cazone furate, uneori și arme civililor din zonă, și-apoi cu banii cumpăra alcool pur, sau cît se putea de pur și de tare la vremea aceea, în locul acela nefericit.
Războiul nu se terminase, cînd a fost lăsat la vatră doar cu hainele de pe el și cu o dependență crîncenă de băutură; nu s-a putut împotrivi pentru că de-acum îi era practic imposibil să mai țină o pușca ferm în mâini, sau orice altceva.
Și mai era ceva, mai era morfina. Un felcer negricios îi administrase primele doze printre dunele de nisip de la El Alamein, în toamna lui ‘42. Gloanțele i-au străpuns ambele fese și o gambă, au trecut inuman de fierbinte prin carnea lui, pînă atunci neviolată de o durere atît de intensă, au sfîșiat țesuturile ca niste lame boante de brici neascuțit de o veșnicie, și-au ieșit cu viteză înfigîndu-se cu un zgomot sec, plescăit, în movilele de nisip din spate, împodobite aproape abstract cu tufe de tamarix.
Atunci, și de atunci încă multă vreme, morfina i-a mai alinat durerile atroce, de fier ars aplicat în mod repetat pe derma sensibilă, prin nervi și prin oase. Gîndurile se atrofiaseră, ca și mușchii, pînă la dispariție, la alienare, plutea într-o lume nouă din care dispăruse ura și aparent, și moartea.
Norocul îi surîde și de data aceasta, rănile nu se infectează, cu toată igiena precară și lipsa acută de sulfamidă, și scapă aproape teafăr. Cîțiva ani buni după aceea va resimți în fese cu ocazia fiecărui pas o senzație asemănătoare unei străpungeri repetate de suliță. Pas cu pas, secundă după secundă, așa, doar ca să nu poți uita.
Morfina rămîne o constantă și o necesitate în existența lui și pînă la întoarcerea acasă o folosește în mod regulat.
În primăvara anului 1945 a fost în sfîrșit demobilizat din motive de sănătate. Așa, cel puțin, scria pe fișa întocmită-n grabă de ofițerul de stat major care i-a completat plictisit documentele ce-l transformau dintr-un veteran de război devenit inutil, într-un civil anost și perfect anonim, ca și mai înainte.
Îl anima un singur gînd, acela că se va întoarce acasă și se va căsători cu Jenny, logodnica lui neoficială, că-și va relua slujba lipsită de provocări de la băcănia unde-și începuse ucenicia cu mulți, prea mulți ani în urmă. Era doar neliniștit de faptul că mîinile îi tremurau încontinuu, chiar și-n somn, și se gîndea îngrijorat că nu va mai putea ține în mîini tasul cu orez indian, sticlele scumpe de rom aduse de peste ocean sau sticlele verzui de Dom Pérignon al căror preț pe bucată putea fi comparat cu cel al chiriei pe o lună pentr-un apartament decent din centrul orașului.
Nu mai știa nimic de blonduța și subțirica Jenny de aproape doi ani. Scrisorile, este adevărat doar vreo 4 la număr, se întorseseră înscrise cu mențiunea ‘’destinatarul nu mai locuiește la adresa indicată’’. Dar unde ar fi putut să locuiască acum? Casa în care se născuse se afla încă în picioare, ocolită cu șansă rarisimă de bombardamentele inamice. Nu toate casele cartierului avuseseră parte de același noroc, multe dintre ele suferiseră pagube însemnate sau se tranformaseră subit în moloz, după ce una sau mai multe bombe aeriene le perforaseră într-o fracțiune de secundă nefastă acoperișurile. Puțini scăpaseră cu viață după astfel de tragice evenimente nocturne și ce nu reușiseră exploziile avea să fie, din nefericire, terminat de flăcările incendiilor devastatoare izbucnite întotdeauna în urma bombardamentelor.
Doi batrîni, soț si soție, vecini binevoitori care-l cunoscuseră în trecut, i-au povestit pe scurt cum Jenny, la puțină vreme după plecarea lui, dintr-o croitoreasă onestă, dar deosebit de ambițioasă, cu cliente fidele printre matroanele respectabile ale cartierului, încearcă o scurtă carieră de jurnalistă de investigație la o publicație obscură, apoi renunță la nici un an și eșuează lamentabil în brațele unui ofițer de legătură american din cadrul ambasadei. Tot ei îi povestesc, la o ceașcă de ceai, cît de rău le păruse să înțeleagă că logodnica lui, o fată simplă, îndatoritoare și drăguță, devine cu trecerea timpului una dintre damele de companie ale ofițerilor americani și nu numai, dar și o întreținută de lux. Nici măcar nu ar fi fost prea greu de observat; în anumite seri, înspre dimineață mai ales, mașinile acestora conduse de ordonanțe spilcuite în uniformă de gală, opreau în fața casei, iar din ele cobora tacticos Miss Jenny, îmbrăcată în rochii scurte și ciorapi scumpi de mătase, coafată după ultima modă, vizibil nesigură pe picioare. Este drept că nu o ajutau la menținerea echilibrului din ce în ce mai precar nici tocurile cui înalte de 4 inch, și probabil, nici cantitatea importantă de alcool consumată cu ocazia, celebrelor de acum, întruniri.
Nimeni nu ar fi putut să spună dacă rochiile deochiat colorate pe care le purta, fuseseră croite chiar de ea, sau erau doar cumpărate în semn de mare prețuire și excesivă recunoștință de admiratorii ei cei mai înfocati. Cel mai probabil erau de cumpărat, întrucît pentru Miss Jenny perioada diurnă devenise una de odihnă și refacere, și nu mai putea fi irosită cu activități banale, neremunerate corespunzător.
Asta i-au relatat într-o după-amiază umedă de martie cei doi bătrînei la o ceașcă fierbinte de ceai, pe cînd pe ferestrele înguste și întunecate se prelingeau alene picături mari și reci de veșnică, imperturbabilă ploaie londoneză. Strada era pustie și din hornurile caselor se mai ridicau încă fuioare de fum gri, amestecat cu ceață și apă.
Regretau sincer faptul că războiul, în nenumăratele și nefastele sale ipostaze, distruge oamenii nu doar fizic, reducîndu-i uneori tragic la mormane fumegînde de cenușă informă, ci și sufletește, și că nu toți îi pot ține piept, ieșind din el învingători și cît mai puțin deformați.
‘’- Războiul, dragă, este o bestie fără chip, ce mutilează mai ales pe interior ființele cele mai fragile.’’
Știa foarte bine la ce se referă bătrînelul, el însuși veteran decorat cu Victoria Cross în marele război de la începutul secolului. O știa pentru că nu trebuia decît să-și privească mîinile și să mai facă doar un singur pas înainte.
A făcut mai mulți pași înainte în seara aceea. Cu mîinile vîrîte adînc în buzunarele mantalei, nu neapărat pentru a le feri de vîntul tăios, ci pentru că numai așa nu le mai vedea tremurul continuu, înainta de-a lungul străzilor înveșmîntate în ceața densă și-n camuflaj. Știa de la cei doi cam pe unde își făcea veacul acum aparent fragila și grațioasa Jenny, dar era confuz și indecis. Ce ar fi putut să-i spună, cum ar fi privit-o acum în ochii, bănuia, puternic fardați și-ncercănați datorită abuzurilor și nopților nedormite?
Ajunse într-un tîrziu în fața imobilului în care, la etajul al doilea, își avea reședința temporară iubita lui și intră nestingherit. Portarul dormea cu capul pe tejgheaua cușetei, fără să lase însă din mînă sticla de gin, acum goală. Doar sforăitul lui se auzea difuz din cămăruța de placaj vopsit verde-negru acum ceva mai bine de un secol, numai pentru a sublinia baritonal liniștea abundentă revărsată generos din restul clădirii.
De afară văzuse, cu tot camuflajul antibombardament, o licărire slabă de lumină doar la una dintre ferestrele casei, și-și făcuse socoteala în cap în ce apartament se mai desfășoară încă ceva activitate. Și nu greșea, era apartamentul ei. Ușa, ale cărei balamale fuseseră unse cu grijă, din pricini nu foarte greu de înțeles, din grabă sau din neglijență, fusese lăsată neîncuiată și se deschise lin, fără niciun efort și fără nici cel mai mic zgomot.
Priveliștea ce i se înfățișă deodată ochilor, făcea fără îndoială toți banii din lume, merita toate eforturile depuse, toate sacrificiile, toată frica și agonia zilelor de front, toată suferința resimțită chinuitor pe paturile spitalelor de campanie și prin corturile mizere ale beduinilor, prin deșertul interminabil și necruțător.
Gracila Miss Jenny, ingenua Miss Jenny, delicata de ea executa impetuoasă un răvășitor blow job unui individ ale cărui semnalmente, el nu avea să și le mai amintească vreodată.
Absorbiți complet de frenezia momentului, cei doi protagoniști nici măcar nu observă cum un soldat cu mîinile tremurînde, cu capul descoperit și jumătate de păr alb, îi privește descumpănit și revoltat.
Prin buzunarele largi ale mantalei mîinile acestuia freamătă în căutarea unui obiect. Nu se aude nimic, toată scena se desfășoară într-o desăvîrșită și ireală liniște, de parcă realitatea își va fi pierdut pe moment una dintre caracteristicile ei cele mai însemnate, iar ei, oamenii, de la începuturi ar fi fost lipsiți de unul dintre simțurile lor, de cel mai multe ori înșelătoare, dar totuși, atît de necesare.
Mîinile lui căutau prin buzunare revolverul model Enfield no. 2, o rămășiță din zilele războiului pe care-l traversase aproape cu bine pînă acum.
Cele cîteva secunde se scurg fără ca liniștea atotcuprinzătoare să fie întreruptă brutal de cele două focuri de armă, într-o continuare oarecum firească a evenimentelor și mai ales, a emoțiilor, a sentimentelor. Se întoarce pe picioare la o sută optzeci de grade, dintr-o bizară și inutilă de acum obișnuiță militară și părăsește încăperea, imobilul, strada, în desăvîrșită liniște, fără nici cel mai mic zgomot, așa cum și venise.
Această neverosimilă liniște avea să fie spulberată într-o manieră grotească de-a dreptul cîteva ore mai tîrziu, atunci cînd penultima rachetă V2 lansată asupra Londrei lovea brutal și fără nici o înștiințare prealabilă districtul Whitechapel din East London în dimineața zilei de 27 Martie 1945. Imobilul în care se afla apartamentul închiriat al lui Jenny Tailor, era situat chiar în epicentrul exploziei. Pompierii și voluntarii din garda civilă nu găsesc, din nefericire, nici un supraviețuitor.
Întors la fața locului, soldatul descoperă cu stupoare, privindu-și chipul răvășit într-un ciob de oglindă înfipt în tocul de lemn al unei uși sfărîmate de explozie, că cealaltă jumătate din părul cu o noapte înainte încă negru, îi albise spontan. Nu putea să fie de vină scotch-ul mult și vechi băut cu cea mai adîncă sete resimțită vreodată, nici fiola de morfină injectată prin stofa pantalonului direct în mușchiul piciorului stîng, poate doar frigul ce-i pătrunsese trupul slăbit în cele cîteva ore ale dimineții petrecute pe caldarîmul ud și aproape înghețat din piatră cubică al străzii.