Seminţe…

ce credeai, că marea și-a smuls ultimul val de la sânul ei umed și cald
iar malul de piatră străvezie, translucidă, nu-l poate cuprinde
doar așa, dintr-o pură nepăsare neputincioasă
ce credeai, că urmele unei străpungeri explozive de lumină
nu-și pot avea ecourile reverberate-n întunericul total, impenetrabil, de la sfârșit
ei bine, iată, trebuie să recunoști că te-ai înșelat încă o dată
totul aparține nimicului, așa cum nimicul, incontrolabil
își trage seva din tot ceea ce cândva, oricând de acum, atunci sau pururea
cel puțin ar fi putut exista nocturn, camuflat și noctambulic
dacă nu cumva, s-a și consumat deja într-o explozie gigantică
venită de nicăieri către orișiunde, orișicând și orișice, drapată-n întuneric
mărturie vie stau stelele sparte-n puzderii, florile și gâzele lor, miriade
apa izvorând cu sălbăticie nedisimulată dintre pietrele albe ale unor munți
ce nu-și cunosc deocamdată înălțările, nici măreția impunătoare,
copleșitor de amplă a stâncilor goale, profund însingurate, alienate
nici veșnicia umilitor de precară, neperenitatea, lipsa de umbre însuflețite
împrăștierea-n prafuri și pulberi absolut anonime ale galaxiilor dispărute
într-un noian imperceptibil oricărui ochi, fie el chiar și deschis,
ce se vor așterne cândva liniștit peste acoperișurile mucede
ale unor case vechi și pustii în care nu a locuit nimeni, niciodată,
mărturie stau frunzele verde crud ale unor primăveri imaginate doar,
dorite excesiv, lasciv, priapic, plesnind într-o desăvârșită promiscuitate
mugurii lor abia iviți imaginâdu-și falic, visând cu tresăriri moi și fierbinți uneori,
păduri ancestrale fără margini și izvoare nesecate, limpezi și reci
ce vor ostoi nemărginita sete a trecătorilor rătăciți fără voia lor
prin această superbissima vale a plângeri