Seminţe…

secundele sunt frunzele timpului
care-mi cad foșnind uscate mie, în apele mele vii
cercurile concentrice produc reverberații
pe care le simt forme până în inimă, prin sânge, carne și oase
și-n ochii larg deschiși către instabile miracole cotidiene
locul acesta cândva nu va mai fi un cerc perfect
el se va tranforma într-un deșert și-n piatră spulberată de vânturi,
el se va duce undeva, departe, printre inegale iubiri și gânduri traumatizante
locul acesta sunt eu, voi fi eu, nu voi mai fi eu, am fost eu,
voi fi eu iarăși

frunzele informe cad continuu
toamna nu poate fi doar un pretext,
toamna este pur și simplu o certitudine
dansul va fi început demult,
cu o singură mișcare, o zbatere nouă sau două,
cu o răsucire a feței în sus către regula impusă a vieții
dansul a început cu un un țipăt de disperare inconștientă
de care apoi am uitat prea repede
pentru că a trebuit să respir aerul prezentului subterfug,
pentru că a trebuit să parcurg parsecii și gloata, și secii
peștii au zvâcnit din aripioarele prelungi și din cozile late de-o palmă
către șuvoaiele repezi ce năvălesc dintr-o singură direcție,
tot în amonte, către imuabile izvoare,
către înălțimile în care oxigenul devine un lux,
iar noaptea o fragilă eliberare

dacă orice timp ar fi un copac
frunzele lui ar fi secundele, minutele, orele,
mugurii noi și mlădițele fragede ce vor să renască oricum,
cu o grabă inexplicabilă, devoratoare, înainte de vreme
într-o explozie existențială de verde crud

aceasta este pădurea fără margini ce-mi aparține