Seminţe…

(nu am uitat aproape nimic
sincer, tare aș fi vrut
să îmi golesc mintea de unele gânduri
așa cum mi-am golit sufletul de patimi,
consumându-le

dacă mă întrebi cum se face,
nu prea pot să-ți spun
mi-ar fi greu, mi-ar fi aproape imposibil,
acestea sunt doar pasele mele magice)

dau gazul mai încet și ard mocnit la flacără mică
fac economie de mine, oarecum
pentru că știu cum mă pot transforma oricând în văpaie
aproape instantaneu, aproape total

ce mai combustii, ce mai vipii înălțam uneori la cer
în neasemuite vâlvătăi portocalii și roșii, și galbene
adevărate focuri bengale ale reînființărilor spontane,
cutremurătoare, phoenixciene

veneau pompierii așteptându-se să stingă vreun incendiu,
doamne fereste!
(trece un cal în galop pe bulevardul principal, nu glumesc)
aruncau tulumbe, desfăceau robineți, alergau inutil cu scările în spate,
apoi plecau dezamăgiți și descumpăniți
pentru că în noapte, pe stradă, era doar un biet trecător
îndepărtându-se cu pas grăbit și gulerul pardesiului ridicat
poate pentru că îi era frig, sau poate pentru că avea ceva de ascuns
pompierii nu întrebau nimic, pentru că ei nu erau de la poliție
dar frig nu-mi era deloc, pe cuvânt, nu-mi era
pentru că eu ardeam lent pe dinăuntru, la flacără mică,
rușinat acum de atâta vâlvă
și de asemenea tărăboi nemeritat
voiam doar o imposibilă cană de apă rece, cu gheață
să o beau pe nerăsuflate, gâlgâind
în schimb înghițeam uscat în sec și mergeam mai departe
nu era prima dată și așteptam însetat

apoi de undeva, de la nord, au venit fără veste ploile
dezlănțuindu-se-n diluvii multiple simultane, spumoase
curgeau streșinile în perdele verticale neîntrerupte, de apă
peste trotuare, peste oameni și umbrelele lor inutile,
și peste aminterea, și peste reflexia ștearsă a umbrelor lor-
pentru că acum nu mai era soare-
curgea apa peste ghiozdanele școlarilor și peste fața mea
ridicată-n sus către norii cei plini, grei și borțoși
din pori și de pe pleoape se ridicau volburi de aburi
păream un cazan dat în clocot
de locomotivă vetustă bătută-n nituri de fier negru și de argint,
înăuntru încă palpitau în scântei miliarde de stele,
se-ntețea jarul
scăpărau violent, izbindu-se, cremenea și amnarul

apele s-au dus și s-au scurs o vreme pe râuri
și fluvii în jos către mare, către bătrânul ocean
din mânecile hainei picura apă într-o băltoacă gri, de leșie
și atunci am știut că pot fi cenuși arse foarte vechi
spălate la vale de apele prea repezi ale timpului