Seminţe…

ploaie, fantasme și duhuri (a doua stampă pe drumul Tōkaidō)

sunt ude şosetele mele tabi,
atât de ude încât de le-aş stoarce,
peste un muşuroi de furnici
potop nemaivăzut s-ar abate

pălăria din paie de orez
cumpărată anul trecut din iarmaroc
de abia se mai ţine în frânghia de in petrecută
pe după gât, ca o spânzurătoare în miniatură
ce din fericire încă nu mă condamnă
la moartea infamilor

mă zguduie zdravăn vântul iute de pe muntele Hakusan
el coboară cu grabă pentru a se întâlni cu marea
ea, albastră, îl aşteaptă nerăbdătoare să-i pună pe umeri
mantie albă de spumă în semn de dragoste şi de supunere

numai pinii strâmbi străjuiesc de-a dreapta ori de-a stânga
drumul şerpuitor către casă-călătoresc singur

duhuri cunoscute şi mai ales necunoscute
se vor naşte curând din pântecele inform al nopţii
ce stă să cadă peste orizont odată cu ploaia veșnică, rece,
de toamnă târzie
unele sunt înalte până la ceruri şi-s goale pe dinăutru
ca nişte flaute uriaşe la care cântă în răstimpuri zeii
altele, cele mai numeroase, se târăsc prin noroaie
iţindu-se-n calea trecătorilor la crepuscul,
atunci când ziua se confundă spasmodic cu noaptea
iar timpul încremeneşte-ntr-un loc, neputincios
ghearele lor de ceaţă ascuţită se agaţă de  haine,
ochii de jăratic profiriu, aproape stins,
furat de prin vetrele muribunde ale unor văduve tinere
ramase după război
-roşu închegat ca sângele vechi de pe lama sabiei-
pironesc privirile celor ce cutează să se uite-n faţă, spre destinații
şi le leagă cu noduri trainice de capătul propriei lor nevolnicii,
trăgându-le-n jos prin glod, terfelindu-le,
hrană demonilor ce stăpânesc frica de întunecare

merg mai departe prin ploaia perfect verticală,
fără cusur
privirea am adăpostit-o demult îndărătul gândurilor,
printre amintiri despre vremurile însorite de altă dată
asteptând fără nici o umbră de îndoială
să apară lumina vie, de dimineaţă