Seminţe…

nu am mai povestit demult despre vânt
ce continuă să bată ineluctabil în ferestre tactul magic al nopților;
îl aud, îl adulmec, îl văd, îl simt orice ar fi, chiar și-n vis
el, vântul, îmi umflă zmeiele pe care le port cu mine din copilărie
undeva înăuntrul meu, interiorizate, împachetate, articulate
cu ațele sfâșiate și culorile ce-i drept, pe alocuri atinse de patină
hârtia cerată s-a mai desprins pe la colțuri, au mai crăpat stinghiile
de arșița unor veri repezi aproape uitate, de gerul unor ierni retrograde
când zăpezile cădeau epic ridicând nămeți cât statul unui om voinic
purtător de căciulă strașnic croită din blana unui berbec, iar gardurile,
ei bine, gardurile nu se mai vedeau și lumea se-ntindea pretutindeni
dintr-un lătrat în altul al câinilor
despre vară îmi amintesc vântul mai ales sfâșiat prin spinii uscați ai salcâmilor,
încorsetat de neputințele mărturisite târziu, când aproape nu mai conta
sau nemărturisite deloc, ținute-n piept până-n pragul exploziei,
la limita infernală a furtunilor devastatoare și a uraganelor tropicale
botezate neinspirat de meteorologi
cu numele unor foste iubite imaginare sau amante secrete
aducătoare de importante pagube, de asemenea
vara el urca din plăcere în spirale magnetice berzele-n vârful cerului siniliu
siluind la propriu lumina ochilor celor încă nedeprinși cu așa înălțimi,
păsările deveneau atunci doar puncte infime înfipte-n azur pur
așa cum am împunge cu bolduri pe plută vederile boțite de la mare,
primite-ntr-un an oarecare din deceniul trecut, pe reversurile cărora
nu se mai deslușește tot scrisul, ci numai:” …din Eforie vă pupă pe toți cu drag Dora”