Seminţe…

(cât încă mai este ascuțit tăișul minții )

stâncă încleștată-i
mâna pe sabie
nu se arată la orizont
nicio corabie
fumul se-nălță în vălătuci
dinspre câmpie
dintre războinici fără suflare
în jur de-o mie

picură sânge roșu și cald
înspre pământ
legat sunt strâns de datorie
cu jurământ
șnururi de aur ori de mătase,
zdrențe sunt toate
să plec și apoi fără stăpân,
mi-e peste poate

într-o clipită, fără de veste
se întorc caii
de după dealuri flutură steaguri,
vin samuraii
coifuri și coarne, lănci ascuțite
în vârf de flamuri
cu dibăcie ne mânăm roibii
strânși între hamuri

să fugi de soartă cu dinadinsul
nu-i cu putință
din nepăsare îți înalți ființa
prin umilință
sudori fierbinți, lacrimi de trudă
curg în neștire
în armuri strâmte se-nfig săgeți
fără oprire

lame de argint se oglindesc străfulgerând
razele lunii
plutesc pe ape nevinovate flori de cireș,
apoi și prunii
răniți adânc niște soldați
vor să mai lupte
cerul e negru de corbii care
vin să se-nfrupte

zgomot de arme și la sfârșit liniște seacă
de prin ponoare
de acum e noapte, soarele-i scurs
topit în mare
rănit și singur mă-ntorc agale
drum către casă
încet din buze murmur catrene
prin ceața deasă