Seminţe…

Ruptura

Prezentul este o tăietură între viitor și trecut;
momentul perceperii sale este clipa
ca ruptură cu două margini, în ce a fost și în ce va fi
timpul ne lasă totuși ceva în păstrare: amintirile;
iată cum a fost tăiată o astfel de past/rare:

Ruptură

aspru te-ai rupt de mine, ruptură…
m-ai lăsat fără margini precise;
O! vorbe! Bolnave ați căzut din gură
înveninând uitarea cu înțelesuri ucise.

Opace, distanțele cresc, negi de trecut.
Se sufocă în fântână bătrâna ciutură;
pe piatra plecărilor, mereu tăcerea ascut
tai vântul, care neobosit mă flutură.

Iar “noi”, poate, mă voi întoarce târziu
cu răni învechite, de spații adânci
însă, nu știu dacă tot eu am să fiu,
apă, sau nemișcare de piatră în stânci.

Nu mai sunt de mult, unul singur
praful erodarilor neștiut ne învelește,
veșnic totul crește nesigur,
sfârșitul lent ne prinde în clește.

Părți din mine, cândva s-au rătăcit
deșertul plânge moale, cu dune,
cuvintele uscate s-au răsucit
sensuri nu mai au cum să adune.

Poienele incremenesc în vibrații,
se nasc alte memorii rupestre
singurătate comună, aruncată în spații,
imagini împăiate lângă ferestre;

Partea frumoasă este îngropată
alta rămâne în uitare, doar gol
ploi imposibile din genunea înaltă
vor umple limanuri lungi cu nămol;

cuvinte comune, mereu prizoniere
împart adieri de tandre obsesii,
în timpuri oblice, nedesfăcute în ere
cu muguri uscați de floarea miresii

tristețea plutește, umbră de lună
vine ușor, neștiut, ca un dar
O! câte poate să spună,
mirarea de dulce-n amar!

(prea multe în zadar…)