Seminţe…

şapte şoapte desenate-n cărbune pe alb de zăpadă de noapte

şoapta prima dată ivită-ntr-o neînsemnată clipită este de fapt
o-ntrebare despre soarele blând descoperit de curând din întâmplare înecat
în valurile albastre şi clare, atât de albastre de parcă ar fi crude, de mare.
întrebarea este, poveste, de ce nu s-a evaporat apa sărată transformându-se-n cer,
definit permanent prea înalt, intangibil şi şters, efemer?

a doua şoaptă e dreaptă şi-ntr-adevăr, parcă de abia se mai aude
de vreme ce timpul lasă clipele slobode, rătăcite, insolite şi surde
şi mute şi oarbe, el doar ne absoarbe ca pe nişte fermecate licori,
e iarnă iar cerul e brăzdat încolo şi-ncoace de linii şi dungi
de alb şi-n diagonale ciudate mişcate din negru de ciori

şoapta dintre toate  a treia s-ar putea să fii fost cândva, mai demult, chiar ideea
şi nu una singură, rătăcită într-o dimineaţă, prefaţă nescrisă prin minte
ci mai multe, de poeţii nebuni nerostite-n acele acerbe cuvinte,
o mie, o sută, un număr complex oarecare, sau zece,
acum sincer, ce mai contează, ideile trec, emoţiile unele dor,
bănuiesc de departe o înălţare şi-o frică cumplită de zbor,
oare-n suflete cu adevărat totuşi ceva, orice, cumva se mai petrece?
e iarnă afară si-o zloată grea ce curge din nori coborâţi, şi e rece

a patra şoaptă e una amintită cu greu despre trecuta vară
lipsită de griji, hai-hui, sărită-n şotroane sprinţare într-o doară
vorbim aici despre câmpurile verzi, despre macii roşii, fierbinţi,
despre serile calde alungite-n crepuscul, prinse-n capcane mov de apus,
de acum luna-i rotundă, nurlie şi plină, şi-i sus, mult prea sus

soarele acela de mai demult, acum în marea albastră arde mocnit
iar şoapta aceasta smintită, a cincea, şi-l doreşte absurd şi subit
cum oare ar putea să uite cumva lumina portocalie şi clară
căci ea este aceea ce se-ntoarce cu grâu, porumb şi secară
pe potecile şterse de praf, de trecut şi de trudă cu saci burduşiţi de la moară,
măcar de-ar ploua o oră sau două, mai târziu, înspre seară
să curăţe văzduhul de fumuri, fantome şi alte asemeni,
biata de ea e gravidă în luna a şaptea, un băiat şi o fată, şi-s gemeni

este o veste, din nou o poveste şi e însăşi şoapta aceasta a şasea la număr
purtată ca o mantie de azur foarte pur agaţată în falduri de umăr,
lungă până aproape de sfântul şi atât de negru pământ,
am făcut cândva de tăceri, de poveri şi de gând legământ
acum nici de-aş vrea n-am să pot despre lucruri străine să cânt,
am să las doar privirea purtată departe, peste mări de aprigul vânt
un prieten, călător de nădejde încă de la-nceputuri,
te ridici şi porneşti, si-apoi de colburi haina cârpită în coate ţi-o scuturi

am ajuns în sfârşit la şoapta a şaptea, ultima dar nu cea de pe urmă din toate
mai sunt probabil încă o mulţime neasemuită, nepreţuită, neşoptită, de şoapte
ce-şi aşteaptă cuminţi rostirile lor de zăpadă căzută dalb de prin ceruri
albastre şi-nalte şi gri precum plumbul, foşneşte iarba pe câmpuri uscată de geruri
si-n praguri de case descoperi uimit uitate colinde şi glasuri zglobii de copii
crăciunul e-aproape şi cred moş crăciun cu renii tăi de la pol c-ai să vii,
cu traista roşie plină de daruri, de dulciuri şi taine de acum o mie de ani şi mai mult,
o cană de vin aburindă cuprind între palme şi-un cântec suav încep să ascult