Seminţe…

scrisori neutre(infernul alb)

dinspre nord
dinspre nord și cumva pieziș dinspre marea înghețată
viscolul gonea fără să țină seama de stâncile înșirate haotic prin pustiu
de uriașii ale căror oase albite de vreme susțin de la-nceput lumea
doar inima rămăsese caldă și vie pe undeva prin piept
sub hainele groase de postav
ca o văpaie incoerentă în cenușa rece a ființei,
ca o candelă aprinsă la geam într-o noapte polară
ale cărei margini nu se vedeau și nu se simțeau încă nicăieri
vremelnică, părelnică pâlpâire la o fereastră sculptată-n gheață
de gerul cumplit și de fratele timp

avea o muzică proprie viscolul
care nu se asemăna nici unei alte muzici
iar el nu doar cânta arpegii stranii, lipsite de ritm,
el chiar povestea celor ce nu ar fi dorit să audă
frânturi de versuri, strofe rupte, dezlânate povești
într-o curgere continuă, învălmășită, delirantă
iureș și haos incoerent de pe alte meleaguri
îndepărtate și străine

pe aici nimeni nu mai auzise despre astfel de lucruri
despre culori și umbre ambigue
descoperite întâmplător în privirea furișă a unei femei
sau în pliurile parfumate ale fustei ei,
fructul acela nu exista, nu putea fi închipuit
n-avea gândul atât de multă putere
încât să-și construiască astfel de imagini fără de preț
portocaliu era doar o noțiune abstractă
parcă doar pe undeva, prin adâncurile tundrei
se coceau târziu în anotimpul ca o aluzie la vară
niște mure pitice ce ar putea să aibă o astfel de nuanță
dar, gustul dulce-acrișor și parfumul izbitor, acestea
nu puteau fi închipuite cu nici un preț

își amintea cum, demult, pe vremea când de-abia se ridicase-n picioare
călătorise prima oară cu mama de mână în port
Guliver pitic al furnicilor și al melcilor de pe peretele casei
prieten fără de tăgadă al tuturor câinilor de pripas de pe uliță,
cei care-i erau tovarăși de joacă
si-ndârjiți cerberi la nevoie
împărțea cu ei bucățile de slănină și pâinea de secară
din fiecare zi a copilăriei

portul i se păruse atunci cam cât lumea de mare
corăbiile gigantice plescăiau apa neagră a mării-n bordurile de stejar afumat,
clincheteau suav bronzul clopotele de cart în tangaj,
șuierau parâmele ude, scorojite de sare și de valuri
în bătaia aprigă a unui vânticel neastâmpărat,
mateloți greoi, duhnind de departe a rom ieftin
lălăiau cântece deocheate despre anumite blonde grase
lăsate de izbeliște într-un anume oraș cu nume ciudat
din lada găurită a unui hamal a căzut atunci,
rostogolindu-se până la picioarele lui
o mingiuță rotundă și moale așa cum nu mai văzuse niciodată,
omul cu lada și-a întors capul preț de o clipă
și-a zâmbit știrb cu gândul la copiii lui de acasă
apoi și-a văzut de drum sub greutatea lăzii și a vremurilor
mingiuța s-a ascuns tăcută în buzunarul mamei o vreme
doar mai târziu, pe drumul de întoarcere, prin landa pustie
unde iarba se unduia sub palmele călduțe ale vântului
mama i-a istorisit povestea portocalei venite de foarte departe

de atunci au trecut ani cu duiumul
nu le mai știe nimeni numărul exact,
portul și apa neagră a mării au rămas oarecum la fel,
mama și omul cu lada însă, nu mai sunt de găsit
ființele lor au dispărut în neant
duse spre largul oceanului de talazuri înspumate și de turbatele vijelii
ce bântuie orizonturile zile în șir, fără oprire, tot dinspre nord

acum este aproape-ntuneric în lavu
opaițul care se hrănește molcom cu grăsime de focă
sporovoiește verzi și uscate, încetișor,  mai mult către sine
la răstimpuri, flacăra se-nalță pentru o clipă
amintindu-și parcă ceva grav de pe altă lume,
cade apoi în toropeala adâncă a ceasurilor lungi și-ncercănate
aburii calzi ies din gura și din nările omului
ridicându-și ofranda frugală către golul dintre crengile de mesteacăn
și-apoi în sus, către cerul în care, așa se spune-n popor,
își au adăpost sufletele zeilor și ale celor plecați
aceștia, poate, vor deveni zei cândva și amulete din lemn prețios
purtate la gât de copii pentru ai feri de boli și de duhurile rele
omul pare să doarmă,
frânturi de cuvinte ale unei limbi necunoscute
răzbat dincolo de pereții scorțoși din piele de ren
și se pierd neînțelese în vârtejuri drăcești de zăpadă
albul orbitor de afară se răsfrânge-n imagini străine, de neînțeles

omul visează paturi albe de spital și tuburi cu lichide stranii
înfipte în brațe și-n nas, ce încă-l  leagă de viață
oamenii din jur sunt îmbrăcați cu totul în alb, fără feţe, fără expresii
doar ochii obosiți li se văd din glugile albe, largi,
iar cuvintele rostite de ei par înecate în vată albă
cearceaful patului de fier alb, este alb
varul pereților este alb, lichidul din tuburi este alb
aerul este alb
totul este alb

afară încă nu ninge
gerul strânge-n chingi nevăzute amurgul
cercevelele albe ale ferestrei răsfrâng violet umbrele
singurele pete de culoare din marea de alb
și de iarnă

nu-i este frică
învățase mai demult o litanie care spunea
că frica trebuie consumată ca o băutură tare,
dacă nu ca o otravă pe jumătate letală
dată de dușcă pe gâtlej
te arde o clipă și gata, s-a dus,
iar după ea se așterne liniștea și pacea
cenușile fine ale neantului
prin care ne vom târșâi cine știe cât pașii spre nicăieri
fără să lăsăm urme de vreun fel

tavanul alb al camerei devine un tunel de lumină albă
deși întunericul se propagă cu repeziciune în jur
(afară-i noapte deplină și se aude de departe lătrat de câini anonimi)
fulgii  mari de zăpadă par să urce
de parcă s-ar duce să ningă într-o altă lume, mai bună și mai colorată
nici vântul nu-și mai tânguie păcatele grele
adunate-n lunga sa viață,
doar o ușa veche și descleiată scârțâie-n balamale neunse a pustiu

aburii calzi au născut promoroacă
barba și mustățile omului par să fie de zăpadă
îmbătrânim într-o noapte cât alții în zeci de ani,
întinerim într-o zi de parcă n-ar fi fost de ajuns o singură copilărie,
cu picioarele-n bălțile calde ale ploilor de iunie
și părul scăldat de soare,
iar aceasta, cea din visul de-acum, poate să fie ultima copilărie

aici, la noi, vijelia încă nu-și potolește năduful,
gem mestecenii asupriți sub apriga furie a nopții
flamuri vii în războiul pornit de la-nceput între lumi și-ntre sfere
dinspre nord,
dinspre nord și cumva pieziș dinspre marea înghețată