Din gol se naște un plin,
Adâncul înaltul provoacă,
Răul te scapă de chin,
Uitarea în timpuri ne toacă,
Leac se ascunde-n venin,
...acesta e DARUL primit din senin!
Seminţe…
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare...
sindromul Robinson Crusoe
pierdusem prin iarba înaltă de un cot cheia de bronz a cufărului
iar acest fapt ar fi putut să mă aducă la un pas de disolută disperare,
chiar dacă în fundalul scenei picura Claire de lune dintr-un tonomat mult mai bătrân decât tine,
adus și el tot de valuri la mal
iarba câmpiilor apucase între timp să se usuce foșnind lin, somnolent, leneș
cu reflexii ce aminteau vag de culoarea blănurilor unor tigri bengali
plecați dimineața devreme, alungând către orizonturi indecise și palide luna,
după obișnuita lor pradă fragedă, suculentă, confuză pe alocuri și nevinovată
sau poate doar inconștientă, poate doar resemnată, naivă, neinspirată
în fond nici nu mai conta, destinul ne scrisese tuturor răvașe cu dedicație cu mult înainte
pe vremea când, prin câte unii, hazardul planta ici-colo vaste livezi de portocali
veșnic înfloriți, permanent roditori, edenic aproape, fals de fapt și fantasmagoric-
desigur, doar pentru a compensa eventualele dezechilibre și disonanțele inerente
ceva îmi spunea că ar fi aproape inutil să mai caut cheia de bronz pur, cu atât mai mult cu cât,
nici măcar nu-mi mai aminteam ce conține cufărul pe care scria strâmb:
aici vei găsi toate promisiunile tale, toate, fără excepție
și toate amăgirile tale, toate, fără excepție
mai că nu-mi venea să cred ochilor și-i ridicam în sus desțelenind cu privirea văzduhurile umede;
din ceruri cădea apă în proporții dintre cele mai neverosimile, oceanele luau astfel ființă
întinzându-și albastrul părelnic asupra pustiului dintre nisipurile primare și munți
cineva mânat de neastâmpăr scobește cu o piatră ascuțită trunchiul unui copac
doborât la pământ de furtună cu o noapte sau două înainte,
umflă-n vânt o velă cusută cu ațe de in, de cânepă sau cu fire de palmier răsucite pe genunchi
și pornește neabătut în căutarea propriei sale legende, pe care cândva, nu se știe când
-pe lângă focuri anonime aprinse din lemne aduse tot de valuri la mal, pe plaja unei insule-
și-o vor aminti niște oameni necunoscuți, sărmani naufragiați ca noi toți
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.
Fără concluzii care știi ce sunt... ("E o singură concluzie: totu-i o iluzie!")