Seminţe…

am pierdut nu ştiu când şi nici unde
umbrela mea bleumarin,
cumpărată într-o călătorie de plăcere
dintr-un magazin de suveniruri

o aveam de mult timp, de ani buni
ruginise - e adevărat - pe la mâner,
spiţele sub ploi şi ninsori nenumărate
se arcuiseră puţin, imperceptibil
ca nişte arce de catedrală gotică provizorie
ce ar fi trebuit sa despartă aerul greu,
câteodată mustind de umezeală de deasupra
de creştetul capului,
pânza se rupsese în câteva locuri
dar în rest umbrela era bună şi ar mai fi rezistat poate
câţiva ani

am lăsat-o probabil pribeagă-n metrou,
pe vreun scaun
călătorind cuminte alături de oameni cumsecade
şi necunoscuţi,
alături de anonimi mai mult sau mai puţin veneţieni,
pelerini fără voie între plecări intempestive
şi ajungeri insuficiente,
sau poate sprijinită de un lambriu din lemn de nuc
la ceainăria de la capătul străzii,
ascultând poveşti despre lume, despre anxietăţi,
despre viaţa de zi cu cu zi,
despre ploi şi vânturi turbulente de primăvară
ce bat cald de la miazăzi,
topind turţurii ascuţiţi de pe la streşinile caselor

(parcă o şi văd înclinată într-un unghi lejer
picotind leneş, pisiceşte, învăluită în fum aromat de pipă
şi aburi albi de ceai negru
adus cu vaporul de foarte departe)

mai bine aş fi dăruit-o bătrânelului trist de la etajul 66 (şaizeci şi şase)
pentru că el îşi prăpădise neatent toate umbrelele
de-a lungul şi de-a latul vremurilor învolburate,
chiar şi pe cele din hârtie cerată şi lemn elastic de bambus,
ştampilate din loc în loc cu Buddha verzi de tuş, mici şi graşi,
trimise lui în dar de nişte prieteni
tocmai din Vietnam sau poate Cambodgia,
iar acum le căuta peste tot cu răbdarea unui mucenic
condamnat pentru totdeauna la negăsire, la neîmplinire
şi la singurătate

mie oricum nu-mi mai trebuia umbrela veche, bleumarin
pentru că de câte ori plouă în rafale orizontale,
de la nord sau de la sud
ori din alte direcţii, chiar şi necardinale,
ridic gulerul aspru şi înalt, suficient al pelerinei
şi-mi acopăr capul cu gluga, fluierând